Destinul industrial al orașului Cernavodă: Rafinăria de la Cernavodă

La 15 martie 1900, primarul urbei Cernavoda, în baza hotărârii consiliului comunal din 19 septembrie 1899, vindea o suprafaţă de cinci hectare din terenul oraşului, către C.  Langeveld; cu doar o zi înainte vânduse lui Paul Rothenberg o altă suprafaţă necesară fabricii de ciment, astfel că vedem aici determinarea edililor de atunci ai oraşului, în a sprijini dezvoltarea sa industrială. Pe acest teren, Langeveld, Schram & Dittmer aveau să construiască fabrica de petrol „Helios”, care a reprezentat începutul industriei petroliere la Cernavoda.

Era o perioada efervescentă în industria petrolieră de la noi şi societăţile evoluau rapid, iar speculatorii acţionau şi ei pe acest teren propice. Acţiunile fimei amintite mai sus (Fabrica „Helios”) sunt achiziţionate de societatea „Moera Enim”, care la acea vreme exploata petrolul din Indiile Olandeze, împreună cu terenurile de la Băicoi – Ţintea. Se înfiinţa astfel Societatea de petrol Cernavoda, cu sediul la Amsterdam şi un capital vărsat de un milion de florini, care a început imediat să fie susţinută la bursele din străinătate, în special din Olanda, firma căpătând o mare credibilitate, iar acţiunile ei ajungând după prima reclamă făcută, la 150 fr.

În anul 1901 a fost construită practic o nouă rafinărie, investiţie de peste un milion de lei, dar care nu a început să funcţioneze nici în anul următor, atât din cauza preţurilor mari ale petrolului brut, cât şi a situaţiei sale nefavorabile. Se avea în vedere folosirea sa la capacitatea maximă în momentul în care conducta de petrol din zona Prahovei avea să ajungă la Marea Neagră, via Cernavoda. În curând însă societatea „Cernavoda” a intrat în lichidare, ca urmare şi a pierderilor suferite în Indiile Olandeze, astfel că patrimoniul său de la Cernavoda a fost pus în vânzare.

Istoria continuă însă şi din presă aflăm că „Firma Hagianof & Câmpeanu a cumpărat în ianuarie 1903, „de la fosta societate olandeză «Cernavoda», frumoasa rafinărie de petrol numită „Helios”, pe care o construise în orăşelul Cernavoda”. Desigur că dincolo de poziţia geografică favorabilă a acestei instalaţii, a contat şi preţul său mic; se estima că fima olandeză cheltuise 1.250.000 lei la Cernavoda, iar cumpărătorii au obţinut rafinăria pentru doar 250.000 lei. La conducerea fabricii este numit inginerul Balbaren.

În primăvara anului 1903 rafinăria de la Cernavoda începe să funcţioneze, iniţial cu instalaţia de distilare, lucrându-se concomitent la punerea în funcţiune a aparatelor de rafinaj pentru petrol şi benzină, precum şi a instalaţiei pentru fabricarea uleiurilor minerale. Aceeaşi publicaţie de specialitate aprecia că atunci „când toate aceste instalaţii vor fi gata şi vor funcţiona, fabrica va putea produce cele mai fine derivate de petrol şi ea va ocupa un loc de onoare între puţinele instalaţiuni de acest fel, cu care industria noastră se poate mândri”. Petrolul era adus din exploatările de la Poiana (lângă Câmpina), ale aceleeaşi societăţi, în trenuri speciale de câte 20 de vagoane (cazane), distanţa fiind parcursă în cca 20 de ore. Produsele obţinute s-au expediat iniţial la Constanţa; între timp societatea construia însă un ponton, pe malul Dunării, în dreptul fabricii, la care vapoarele – tankuri să poată încărca producţia destinată Germaniei. O prezentare a fabricii aşa cum fusese contruită de dr. Goldstern, reţinea în primul rând faptul că fiind aşezată pe coasta unui deal, folosea scurgerile naturale în mare parte din operaţiuni. 

Instalaţia era compusă din trei baterii de distilare; cazanele cu vapori erau construite în Olanda şi erau prevăzute cu bolţi din cărămidă refractară din Germania. Bateria de uleiuri minerale era sistem „Nobel” şi era dotată cu un supra-încălzitor deosebit. Tot aici se construiseră 6 rezervoare mari cu o capacitate de 9,5 milioane litri şi 33 rezervoare mici ce însumau 3,8 milioane litri. 

Primul război a afectat şi oraşul Cernavoda, acesta fiind în zonă de război, iar rafinăria a avut de suferit şi ea pagube.Rafinăria de la Cernavodă a fost capturată cu un stoc de 48 tone ulei de motor, 78 tone motorină, 375 tone benzină, 170 tone țiței brut și 174 tone petrol (lampant). Totalul diverselor produse de acest tip inventariate de Administrația Germană de Etapă la nivelul înregii zone cucerite din Dobrogea, s-a ridicat astfel la 232.000 tone. Rafinăria este preluată de societatea „Alpha”, devenind rafinăria „Traian”, iar prin fuziunea acelei societăţi cu societatea „Colombia”, în anul 1920, intră în proprietatea acesteia, pentru care de fapt lucrase şi în perioada anterioară.Un specialist în domeniu, profesorul Emil Severin aprecia perspectivele exporturilor de petrol din acest punct. Pe lângă conducta de petrol lampant, se avea în vedere instalarea uneia pentru benzină, cu un debit de 250 vag./zi, spre Constanţa, dar cu o derivaţie a acesteia la Cernavoda, precum şi prin „înfiinţarea unei staţiuni de depozitare, aceste produse ar putea lua calea Dunării şi prin acest punct spre a satisface astfel desfacerile produselor de mari cerinţe pentru centrul Europei”. 

Despre rafinăria de la Cernavoda a socităţii Colombia, presa franceză scria ca a prelucrat 92.414 tone în anul 1927, faţă de 95.930 tone în anul 1926.Rafinăria de la Cernavoda a soc. Colombia era principala clientă a conductei nr.3 de produse negre, de la Giurgiu. Din păcate însă, imediat după ce societatea „Colombia” a fuzionat în anul 1929 cu societatea „Aquila Franco-Română”, rafinăria de la Cernavoda este oprită, iar prof. Severin îşi exprima în anul 1931 speranţa că această rafinărie, pe care o estima la o capacitate de 182.500 tone, urma să fie repusă în funcţiune curând. Condiţiile existente atunci pe piaţa petrolului, nu au permis însă aceasta.  (extras din lucrarea ”Destinul industrial al orașului Cernavodă” scrisă de Dr. în istorie Constantin CHERAMIDOGLU).

Destinul industrial al orașului Cernavodă: Fabrica de ciment.

Proiectul ridicării unei fabrici de ciment la Cernavoda a fost  iniţiat la Anvers (Societatea Anonimă de Ciment din Europa Orientală „Portland Artificial” din Anvers), după ce se construise marele pod peste Dunăre, ce asigura acum legătura directă pe calea ferată cu toate destinaţiile. În acelaşi timp s-a avut în vedere situaţia sa favorabilă de port la Dunăre, apropiat şi de portul maritim de la Constanţa. Materiile prime absolut necesare, calcarul şi argila, se găseau din abundenţă chiar în raza oraşului Cernavoda, pe amplasamentul ales pentru construcţia fabricii. La acea vreme combustibilul folosit era cărbunele, ce putea fi adus pe calea apei din Serbia, Turcia sau Anglia. Gara oraşului era la câteva sute de metri de fabrică, astfel că producţia obţinută putea să fie transportată atât pe calea Dunării cât şi pe calea ferată, portul Constanţa fiind la doar 65 de km.

                                                                             1911

Iniţial fabrica a fost dotată cu trei cuptoare duble verticale sistem Diestsch, având o capacitate de producţia anuală de 12–15.000 tone ciment. Se aplica procedeul de fabricaţie uscat.Conjunctura economică nu a fost favorabilă în primii ani (se traversa o criză economică, ce afecta proiectele de noi construcţii), astfel că în anul 1902 s-au vândut doar 3.060 tone de ciment, iar în 1905 abia 6.124 tone; aceasta reprezenta 25%, respectiv 50% din capacitatea de producţie existentă la acea dată. În anul 1907 se mai instalează alte două cuptoare duble, acesta fiind şi anul în care se reuşeşte ca desfacerea (11.958 tone) să acopere producţia.

În anul 1909 fabrica primeşte un motor rotativ de la firma A.G.K (apoi MIAG) din Braunschweig; era al doilea din România, după cel de la Comarnic, iar capacitatea fabricii din Cernavoda ajungea acum la 40.000 tone ciment anual. Menţinerea cuptoarelor verticale în funcţiune, a dus la adoptarea în continuare a procedeului uscat de prepararea a materiilor prime. Al doilea cuptor rotativ este instalat in anul 1912, iar al treilea în anul 1928.

                                                                               1911               

Dupa anul 1912 s-a renunţat la procedeul uscat şi s-a trecut la cel umed. Conform documentelor din arhiva fabricii, „diferenţa esenţială între procedeul uscat şi procedeul umed constă în faptul că primul necesită uscarea materiilor prime înainte de măcinare: făina brută rezultând din măcinare este introdusă în stare uscată; la metoda umedă, materile brute sunt transformate în timpul măcinării, într-o pastă lichidă cu cca 35–40% apă şi introdusă astfel în cuptor”.Cât despre avantajele acestui procedeu, aflăm din aceeaşi sursă, că „procedeul umed permite obţinerea unui amestec mai omogen al materiilor prime, de unde poate rezulta mai uşor fabricaţia unui ciment de bună calitate, dar pe de altă parte, necesită o cantitate suplimentară de combustibil, pentru evaporarea apei din pasta brută”.

Deschizând o nouă carieră la sud de podul de la Cernavoda, lucrătorii fabricii de ciment de acolo au descoperit o excavaţie mai veche, urme ale unei exploatări vechi şi chiar o statuie. Chemaţi la faţa locului, specialişti conduşi de Gr. Florescu au identificat o veche carieră romană, de calcar, prima pe care arheologii noştri au putut sa o cerceteze în amănunţime. 

                                                                                1911

În anul 1916 Cernavoda a fost ocupată de forţele inamice, iar fabrica de ciment a suferit din toate punctele de vedere. Conducerea şi personalul, refugiaţi în Moldova, au continuat să se ocupe de afacerile rămase în suspensie, încercând să apere interesele lor. De la fabrica din Cernavoda s-au ridicat mari cantităţi de materiale, iar o bună parte din instalaţiile şi utilajele de aici au fost mutate de ocupanţi la fabrica societăţii „Granitoid” din Bulgaria. Prin eforturi mari, susţinute şi de diplomaţia belgiană, conducători fabricii au reuşit să recupereze o mare parte din utilajele ridicate de autorităţile de ocupaţie a Dobrogei şi au repus destul de repede în funcţiune fabrica din Cernavoda. 

                 Cuptoarele rotative ale fabricii în 1921

Astfel, în anul 1920 fabrica a produs la 15% din capacitate, apoi în anul 1922, 76%, pentru ca în anul 1927 să ajungă chiar la 90%, adică 36.000 de tone de ciment vândute.

                                                                               1915

Actul constitutiv şi statutele Societăţii Anonime de Ciment din Europa Orientală „Portland Artificial” din Anvers, fuseseră autentificate de notarul Emile Lefebvre din Anvers şi după vizarea prealabilă de ministerul român de Externe, au fost transcrise şi în registrele Tribunalului Constanţa. Prin Decretul Regal nr.3598 din 10 octombrie 1900, societatea respectivă obţinuse autorizaţia „de a înfiinţa la noi în ţară o sucursală cu sediul secundar la Cernavoda, sub reprezentanţa D-lui Gerard Joseph Humbert Duqué”.

Terenul pe care s-au construit instalaţiile fabricii de ciment a fost achiziţionat încă de la 25 octombrie 1899, de Paul Rothenberg, de la Primăria oraşului Cernavoda, cu obligaţia de „a construi pe el o fabrică de ciment cu toate dependinţele necesare, în termenul de cel mult trei ani de la data actului de faţă”. Pe lângă aceste 2,3 hectare în anii următori s-au mai cumpărat atât de la primărie, cât şi de la particulari, alte suprafeţe învecinate, ce au asigurat amplasarea tuturor instalaţiilor necesare bunei funcţionari a fabricii.

Fiind o industrie de mare importanţă pentru economia României, această societate a beneficiat de dispoziţiile legii pentru încurajarea industriei naţionale din 13 februarie 1912, fiind astfel scutită de vamă pentru maşinile şi accesoriile respective importate, beneficiind de reducere la transportul pe căile ferate interne şi facilităţi importante la impozitare. Aceste avantaje au fost acordate pe o perioadă întinsă, de la 1 aprilie 1912 la 1 aprilie 1942, cu condiţia ca fabrica respectivă să menţină o proporţie anumită de personal românesc. 

                                                                              1922

În anul 1934, la 20 iulie, în sediul fabricii din Cernavoda a avut loc o festivitate în care directorul Raymond Flamand şi nouă din lucrătorii fabricii (unii deja pensionari atunci), au primit decoraţia „Meritul industrial şi comercial”, pentru activitatea neîntreruptă de 25 de ani în acea întreprindere. Era o încununare a unei activităţi destul de îndelungate şi poate că nimeni nu se gândea pe atunci că fabrica era aproape de jumătatea existenţei sale.

Tot în ceea ce priveşte personalul utilizat în fabrică, aflăm din documente că în anul 1929 erau 225 de salariaţi, dintre care 206 adulţi (şase femei), iar 13 minori între 14 şi 18 ani. La schimbul de noapte erau folosiţi, în funcţie de necesitate, între 35 şi 45 de adulţi. La aceeaşi dată personalul specializat din fabrică însuma 102 români şi 14 străini; muncitorii necalificaţii erau în număr de 109, aproape toţi români.

                  1937 Cuptoarele rotative ale fabricii de ciment

În vara anul 1935 societatea a înregistrat două mărci de fabrică: prima consta „dintr-o etichetă rotundă cu cuvintele «CIMENT SUPERIOR SUPERPOD», având la mijloc podul Regele Carol  I susţinut de Hercule, iar dedesubt cuvântul Cernavoda”; cea de a doua marcă avea tot „o etichetă rotundă cu cuvintele «CIMENT PORTLAND POD», având la mijloc podul Regele Carol I şi o instalaţiune de fabricarea cimentului iar dedesubt cuvântul Cernavoda”.

                                                                               1940

Perioada 1941–1945 a fost mai grea, fabrica lucrând în condiţii de razboi, cu accesul la materiile prime şi piesele de schimb restricţionat, cu o piaţă de desfacere diminuată şi preţuri controlate. La aceasta s-au adăugat daunele cauzate prin distrugeri parţiale de instalaţii industriale, în urma retragerii trupelor germane, estimate în iulie 1945 la suma de 7.722.962 lei. Au urmat desigur, livrările de materiale şi lucrările de atelier executate pentru armata sovietică; apoi lipsa de vagoane necesare pentru expedierea cimentului depozitat în silozuri şi lipsa păcurii necesare la cuptoare, au dus la oprirea frecventă a producţiei, în cursul anului 194522.Cele de mai sus se reflectă şi în datele privind producţia totală a fabricii; astfel în anul 1939 s-au produs 91.706 tone ciment; în 1941 producţia s-a diminuat la 35.580 tone, iar în 1945 la doar 24.236 tone. 

                                                                                  1946

Începerea refacerii economice a dus la o producţie crescută în anul 1948, când s-au realizat 84.889 tone de ciment.Din punct de vedere juridic, fabrica făcea parte dintr-o societate anonimă pe acţiuni, toţi acţionarii fiind din Belgia. Capitalul social însuma 25 milioane franci elveţieni. Sediul de exploatare de la Cernavoda era evaluat la sfârşitul anului 1944, la suma de 500 milioane lei. Cifra de afaceri a întreprinderii fusese în anul 1944 de 208.451.880 lei, pentru care s-a plătit un impozit de 35.233.496 lei.

Prin legea din 11 iunie 1948 fabrica a fost naţionalizată şi a primit numele de Fabrica de ciment „Ideal” Cernavoda. La momentul naţionalizării, fabrica lucra cu 432 de salariaţi, având o capacitate maximă de producţie anuală de 62.095 tone ciment portland şi 4.447 tone ciment superior. Dotarea fabricii cuprindea un concasor titan, două mori de pastă, trei mori de ciment şi două cuptoare rotative; puterea era asigurată de 5 motoare de 2950 H.P.

Un document administrativ din anul 1949 aprecia că „fabrica de ciment IDEAL dă cel mai bun ciment din ţară şi o producţie în 24 de ore de circa 30 vagoane”. 

                  Grup de lucrători de la Fabrica de Ciment Cernavoda 1974, printre care se află și tatăl meu (al 4-lea în rândul de sus - de la stânga la dreapta)

Fabrica a continuat să funcţioneze până la sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, când lucrările la noul canal Dunăre – Marea Neagră au impus eliberarea terenului ocupat de fabrică, desfiinţarea carierelor din apropiere. Activitatea sa a fost preluată de fabrica similară de la Medgidia, mai nouă şi mai mare la acea dată. (extras din lucrarea ”Destinul industrial al orașului Cernavodă” scrisă de Dr. în istorie Constantin CHERAMIDOGLU).

P.S.: In 1938, Nicolae Bogdan (viitor director) s-a angajat la fabrica de ciment, ca muncitor necalificat. Dupa ce și-a terminat studiile, la sfârșitul razboiului, s-a intors la munca in cariere, de data aceasta ca inginer. Numai că i-a fost dat sa vadă cu ochii lui cum fabrica rămâne fără exploatări. Din spusele dânsului,prima carieră a trebuit inchisă după ce s-a stabilit ca dinamitarile din Cariera Ovidiu afecteaza structura de rezistenta a celebrei constructii a lui Anghel Saligny. Urmatoarea exploatare care nu a mai putut produce calcar, materie prima pentru cuptorul cu clincher din care prin ardere se obtine cimentul, a fost Cariera Saligny. Lucrarile au inceput prin indepartarea stratului de leos, nivelul de calcar fiind bine ascuns in pamant. Dar si de data aceasta fabrica s-a vazut nevoita sa-si abandoneze munca. In peretii calcarosi ai exploatarii a fost instalata ecluza de la Cernavoda, pentru a avea o rezistenta cat mai buna. Ultima cariera a fabricii a fost "Ilie Barza". In 1979, lucrarile au fost oprite si aici. Pe terenul carierei au inceput testele pentru stabilirea coeficientului de elasticitate a camerelor reactoarelor in caz de cutremur. "Am cedat 32 de hectare de teren peste care a fost ridicata Centrala Nuclearelectrica", conchide fostul director. Fabrica de ciment a disparut din lipsa de sursa de materie prima. Directorul intreprinderii "Ideal", cum se numea ea pe atunci, Nicolae Bogdan, a fost cooptat in echipa de pe noul santier responsabil cu protectia muncii. Asta vreme de cinci ani, pana cand a iesit la pensie cu tot cu amintirile lui despre fabrica in care a muncit aproape toata viata si de unde si-a castigat painea chiar si tatal sau.